vineri, 11 noiembrie 2011

Chipul imaginat

Chipul imaginat


Într-o ţară preponderent ortodoxă, drumeţul are ocazia, străbătând drumurile ce, adesea, nu duc nicăieri anume (ce locuri sunt, oare, cu adevărat semnificative în acest ţinut de se semeţeşte încă cu un nemeritat şi un nevrednic nume: România...), să vadă pe marginea acestora nişte jaloane ce separă distanţe de nimeni-cunoscute, dintre locuri/repere ambigui, de nimeni-ştiute, dar care cheamă trecătorul grăbit la un moment de răgaz, de meditaţie, de rugă. Sunt troiţele, simbol al credinţei ce prezintă, precum bine ştim cu toţii, chipul lui Isus, în cele mai felurite ilustrări, provenite dintr-o imaginare de un naiv inocent al înfăţişării pe care Mântuitorul ar fi putut-o avea şi tributare a unor şabloane venite cine ştie de unde...
Acest prototip de chip alungit, cu plete şi cu barba ascuţita sau despicată în două provine din surse unanim acceptate cum ar fi Giulgiul din Torino sau de pe pânza Veronicăi. Sunt aceste reprezentări, aceste şabloane, reale?? În arta Renaşterii, Michelangelo, adept înflăcărat al platonismului, l-a prezentat pe Isus în Judecata de Apoi din Capela Sixtină ca pe un tânăr fără barbă, lucru care a atras critica puternică a multor demnitari de la curtea papală.
Recent, am văzut pe unul dintre canalele de televiziune serioase, dar nu-mi aduc aminte dacă a fost Discovery, History sau National Geographic un documentar care prezenta un experiment foarte interesant. Era luat un craniu al unui izraelit contemporan cu Isus, pe care a fost realizată o reconstituire a unei fizionomii tipice a unui bărbat din acele vremuri. Era departe de ceea ce credem că ştim, de ceea ce ne imaginăm, de ceea ce acceptăm. Figura lui Isus, cea cu care ne-am obişnuit, cea pe care o vedem pretutindeni pare, în acest context, mult mai... europeană...
Reprezentările de pe troiţele răspândite pe lângă drumurile de pe la noi, reprezintă fie un Isus cu ochii închişi într-o atitudine adesea prea calmă pentru a o asocia morţii sau preambulului acesteia, sau un Isus cu ochii deschişi, uimit, resemnat sau semeţ în faţa morţii iminente sau, mai rar, chinuit, agonizând.
Se simte în aceste reprezentări naivitatea neagresivă, calmă a unor reprezentări portretistice având la bază arhetipuri imagistice venite de cine ştie unde, din imemorabile timpuri sau din subconştientul celui ce le-a fixat pe suportul din tabla. Cei ce le realizează, în cazul în care ar fi întrebaţi despre sursa lor de inspiraţie, ar spune ceva de genul: "Nu ştim, aşa se ştie că este, că trebuie să fie..."
Am străbătut drumurile pe care am întâlnit aceste troiţe. Ici, colo, dincolo, oriunde, peste tot... Nu am desprins raţiunea amplasării lor sau segmentele de drum pe care le separau. M-a surprins expresivitatea chipului, redat în atât de felurite moduri, chiar dacă reprezentările erau, cel mai adesea, rudimentare. Dar poate tocmai în asta constă semnificaţia lor şi valoarea lor estetic-figurativ-sentimentală.

duminică, 11 septembrie 2011

Undeva, prin Polesia...

Drumurile vieţii m-au dus în Ucraina, la Rivne, unde am participat la o jurizare a unui salon internaţional de fotografie. Trudă multă, vreme de trei zile, peste 4000 de fotografii văzute, alături de doi ucraineni şi un neamţ. Jurizare a cărei rezultate s-au conturat anevoie... Da' s-au conturat în final!!
Apoi, Saşa (Alexandr Kharvat, important artist fotograf de prin partea locului, organizatorul acţiunii) ne-a purtat prin nişte peripluri pe meleaguri ucrainene ocazie cu care am văzut câte ceva. Merita!!
Programul deplasărilor (un workshop, de fapt...) prevedea în cea de-a doua zi un program crâncen: trezit la 4 dimineaţa, plecat din Rivne la 4,30 cu microbusul până la Antonovka, unde trebuia să ajungem la 7,00 când pleca trenuleţul pe şine cu ecartament îngust, o curiozitate de prin partea locului.
Porni trenul, dîgîdm, dîgîdm, avea trei vagoane destul de sordide, trase de o locomotivă echipată cu un motor de la faimoasele tancuri T34. Motor al dracului de puternic, dar nu tocmai rapid astfel ca am făcut peste trei ceasuri prin regiunea cu o atmosferă aparte numită Polesia.
Era o zonă în care satele, uitate de lume, erau conectate doar de acel tren, pitoresc în felul lui. Ni s-a spus ca vom ajunge într-un sat mai răsărit, unde vom asista (şi fotografia) la un început de an şcolar la şcoala locală (a, era să uit, era 1 septembrie, când se deschideau şcolile în Ucraina). Nu m-am arătat prea entuziasmat de această perspectivă, dar lăsam impresia finală până după eveniment.
Am participat la eveniment, am fost acceptaţi spre a fotografia (eram vreo 10...) şi localnicii, mai ale şcolérii se uitau la noi ca la nişte extratereştri. Nu mai văzuseră niciodată un asemenea "sobor" de fotografi la momentul căruia tocmai le erau protagonişti, dar îndrăznesc să afirm că nici părinţii şi nici prof-ii nu prea mai avuseseră parte de aşa ceva...
A fost interesant, pot spune acum, o experienţă inedită ale cărei rezultate le prezint mai jos.
Cred, cu regret, că nu voi mai lua parte la aşa ceva... Da' cine ştie???!!!

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Abstract sucevean cu sclipiri...

Un cort din folie cu "buburuze" amplasat, culmea, langa Cetatea Sucevei pentru a adaposti nu mai shtiu ce... Legat cu funii sintetice albastre...
Realizand un univers de reflexii... Pe undeva, mai incolo, prin preajma venerabilei cetatzi se foia un alai de nunta cu tinere shi chipeseshe bucovinence... Am "tras" shi acolo (imagini, of course...)...Ma aflai shi eu prin partea locului shi acel cort m-a atras spre o incursiune inspre abstractul fotografic... Un fel de "foto-ghici" la care i-am desconspirat "pontul"... Abstactul in fotografie?? Un inepuizabil subiect shi de gasit oriunde... Vorba aia: "ochii cat sarmaua"...

joi, 25 august 2011

Bresson, Victor Boldar si site-ul AAFR

Am deschis întâmplător site-ul Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România şi am avut plăcerea să găsesc un articol despre un eveniment despre care aveam câte ceva informaţii, şi anume despre vizita lui Henri Cartier-Bresson în România în anul 1975 şi despre incredibila ocazie oferită lui Victor Boldâr şi regretatului Nicu Dan Gelep de a-l însoţi pe la mănăstirile din Oltenia. Au avut şi incredibila ocazie de a-l fotografia, ştiut fiind că HCB era oarecum reticent la a fi fotografiat.
Il invidiez sincer (colegial şi amical, desigur…) pe Victor Boldâr, un valoros artist fotograf şi bun prieten, pentru ocazia pe care a avut-o şi sunt bucuros că deţin un CD cu imaginile realizate cu această ocazie. Văzând articolul de pe site-ul AAFR (http://www.aafro.ro/articole/victor-boldr--romnul-care-l-a-fotografiat-pe-henry-cartier-bresson/) am vrut să-l felicit, o dată în plus, pe Victor Boldâr pentru ceea ce a realizat atunci, în 1975, dar şi pentru ocazia de a rosti unele impresii şi de a rememora evenimentul.
O fac cu toata sinceritatea şi prietenia, pe această cale, deoarece nu am putut s-o fac pe site-ul AAFR. Acesta nu oferă posibilitatea unor comentarii, lucru ce mi se pare de neînţeles.
Oare de ce AAFR, care funcţionează fără cusur (fapt de care e convinsă toată „suflarea” fotografică din România) nu ne dă posibilitatea, nu să criticăm, Doamne fereşte (!!!), deoarece nu prea am avea ce, dar măcar de a ne exprima câteva gânduri, păreri (doar pozitive…) şi câteva mici sugestii, pe site-ul său (www.aafro.ro). Pe ăl’ de odinioară, acela cu „problema” se putea, până la un moment dat…
Nu pot decât să repet felicitările la adresa Domnului Boldâr, să-l asigur de stima mea şi sa-i promit că, la prima ocazie când îl voi întâlni, îi voi face câteva fotografii. Asta ca să mă pot lăuda ca sunt cel ce l-a fotografiat pe Victor Boldâr, cel care l-a fotografiat pe HENRI CARTIER BRESSON!!!

luni, 22 august 2011

Repere pe drumul ruinei

Repere pe drumul ruinei

Recent am prezentat la Craiova, in cadrul Cercului Militar, cu sprijinul deosebitului meu PRIETEN Mircea Anghel, colectzia "VAE VICTIS".
E o colectzie "de suflet" pentru mine, dar comentariul aparte al Anei Neamu mi-a nuantzat locul ei in preferintzele mele. A "indraznit" chiar un subtitlu, care va da un nou gir shi imbold cautarilor mele ulterioare: "Repere pe drumul ruinei". DEOSEBIT!!!
Multzumesc, inca o data, Ana Neamu!!
Voi cauta noi repere pe toate drumurile Romaniei, care sunt, toate ALE RUINEI!!! Romania este TZARA RUINEI!!!

http://www.facebook.com/#!/notes/ana-neamu/vae-victis-teodor-radu-pantea-la-craiova/10150273670413192?notif_t=like

duminică, 10 aprilie 2011

Vae Victis

Când am plecat la armata la termen redus am făcut-o cu sentimentul că vor urma şase luni (aproape) şterse din calendarul vieţii mele şi asta pentru că ştiam că va trebui să fac ceva ce nu mă atrăgea defel şi cu care nu eram familiarizat, ceva ce nu cadra cu stilul şi concepţiile mele dar, mai ales, pentru că era ceva la care trebuia să mă supun contrar voinţei mele. Nu auzisem de la cei ce trecuseră prin această etapă a vieţii decât lucruri care îmi produceau un real disconfort, pe măsură ce mă apropiam de unitatea militară, cu valiza din scânduri în mână.
Reacţia mea de adaptare a fost o atitudine gen “soldatul Svejk” care, spre satisfacţia mea, mi-a mers de minune pe toată durata cât am fost “sub drapel”.
“Liberarea” a fost un moment de imensă bucurie, am încheiat acea perioadă din viaţa mea fără a deveni vreun vajnic oştean dar cu sentimentul că, totuşi, mi-am petrecut acele şase luni într-o instituţie serioasă şi riguroasă, iar perioada petrecută acolo lăsase ceva urme în modul meu ulterior de-a gândi. Rămăsesem cu convingerea că Armata Română era o forţă reală, care îmi inspirase încredere şi respect.
A trecut multă vreme de atunci, a trecut chiar şi un eveniment ambiguu şi nefast, numit pompos şi impropriu, “revoluţie” după care a urmat ceea ce putem constata cu toţii, fiecare prin prisma propriilor percepţii/concepţii.
Armata Română, sprijinind acel eveniment, şi-a semnat cu propria mână sentinţa de condamnare la moarte, oferind, peste ani, unul din rarele cazuri de “capitulare” fără luptă şi lipsită de glorie. Au urmat sloganele în care, fie-mi permis să nu cred, al “Umbrelei NATO ” sau a “armatei de profesionişti ” referitoare la nişte concepte ale căror (după părerea mea...) lipsă de sens nu doresc să se adeverească vreodată. Desigur, acea Armată de odinioară nu ar fi putut să se opună metodelor mult mai rafinate de “cotropire” economică, la modă acum şi ale cărei victime suntem fără drept de apel, dar la care ne-am supus chiar, cu o ridicolă frenezie dar şi cu acea resemnare, derivând din acel mult-invocat şi păgubos spirit mioritic tipic nouă. Le-ar fi putut însă, atenua, încetini, amâna...
Nu o va face nici cea de acuma, “restructurată”, “modernizată”, “bla-bla-tizata”... pentru că acea “cotropire” s-a “implementat” prea pregnant, catastrofal şi definitiv în ţinutul numit încă România... Actuala armata de paradă a României aşteaptă, eventual, o invazie din partea Andorei, Lichtenstein-ului sau, mai grav, a Muntenegrului, căreia i-ar face, probabil, faţă... Rămâne de văzut...
Dar poate că Armata de altădată merita ca moştenirea/amintirea ei să impună o atitudine de respect postum chiar şi după înfrângerea, anihilarea şi retragerea lipsită de glorie, la care a fost condamnată. Îşi desfăşurase activitatea în locaţii/clădiri construite pe îndelete şi cu trudă, făcute temeinic, făcute să ţină... Odată evacuate, puteau primi felurite alte destinaţii folositoare. Furia distructivă a învins însă, ca dealtfel pe tot cuprinsul României.
Fostele cazărmi şi arsenale au fost lăsate la îndemâna unei etnii foarte preţuitoare de cărămizi şi fier vechi, care “curăţă” temeinic şi eficient locurile în cauză (neglijând cu obstinaţie orice forma de proprie "curăţire"... corporală şi... mentală), sub ochii tuturor şi în plină zi.
Am avut ocazia să ajung într-o locaţie de acest fel, dezafectată, marcată de stigmatul distrugerii programate dar încă... în picioare... Unde??!! Nu contează! Poate fi ORIUNDE...
Nicăieri nu mi-a fost dat să am o imagine a nepăsării, relei-intenţii, a lipsei totale de respect, a jafului şi iresponsabilităţii că în acel incredibil de vast spaţiu al zădărniciei şi distrugerii.
Din prima clipă mi s-a conturat un nou proiect, poate cel mai pregnant şi mai actual... Am decis sa-l "atac"... Vorbim în termeni militari, nu-i aşa??!!
Vreau ca acest proiect al meu sa fie cel mai sumbru, cel mai crâncen, să fie un singular urlet de revoltă, care ştiu ca nu va folosi la nimic dacă va rămâne singular. Şi are cele mai mari şanse să rămână... Fotografiam trist, fotografiam înlăcrimat, fotografiam deprimat, fotografiam îndârjit, fotografiam încrâncenat, fotografiam revoltat...
Am părăsit acel loc cu o recoltă de fotografii pe care preferam să nu am ocazia să le fac vreodată dar şi cu o nesfârşită tristeţe. Nu voi fi probabil în asentimentul multora atunci când voi afirma că România de dinainte de ’98 era o ţară semeaţă, cu o personalitate bine conturată, al cărei cetăţean nu mă ruşinam să mă consider. Nu pot afirma acelaşi lucru acuma! Pentru mine, România (sau... Rominia...) de acuma este un ţinut (considerat încă o.. ţară) umilit, desconsiderat, INFRÂNT, ÎNGENUNCHIAT... O fi încă o ţară??!! Poate că da, dar una cu “garda jos”...
VAE VICTIS !!

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Female Crucification

Pe malul Crishului, aproape de Podul Decebal unde, odinioara era o fabrica, actualmente teren viran (buna traditzie romaneasca...), s-a aciuit un fel de parc de distractzii cu felurite tiribombe, tulumbe shi ringhishpiluri.
Poate nu-l bagam in seama daca nu ash fi devenit, de vreo cinci ani, bunic shi nu mi-ar fi tunat prin cap sa-mi duc nepotul acolo.
Cata vreme al' mic se "dadea" pe diferite chestii ce nu faceau altceva decat sa se invarta pretz de 3 minute cat era taxat pe biletul ce costa 5 lei (RON...), CANON-ul meu se "zbatea" in geanta mea foto, pe care nu prea pricep de ce am luat-o cu mine.
L-am dus doar o data la ochi...

duminică, 3 aprilie 2011

Targu Muresh 2011

Vernisaj, fotografie, protocol şi foarte buni prieteni la Târgu Mureş.
Galeria din Cetate, locul unde am fost precedat de mari nume de confraţi întru fotografie: Balint Zsigmond, Török Gásápr, Manilis Metzakis, Peter Pokorn, Jacques Denis, Constantin Dancoglu, Palinchak Michail, Baleha Volodimir, Marcello Materassi, Kucsera Jenö, Kerekes Péter-Pl, Marx Jozsef (retrospectiva postuma...), Haragos Zoltán, Kálmán Béla, Hütmet Müjde, Eifert János şi alţii, mi s-a oferit generos prin cele două încăperi ale sale, pentru a-mi expune două colecţii distincte.
Una dintre acestea este cea denumită "Expo Flip" şi care vine de la ideea de a depăşi dificultăţile unor galerii de a putea expune fotografie. Puţine (excepţie făcând cele specializate...) dispun de rame cu sticlă, cartoane, etc. Mi-a venit această idee a fotografiilor imprimate pe calc translucid, inversate stânga-dreapta şi "restituite" privitorului, spre vizionare, în poziţie normală, dar prin "filtrul" calcului ce estompează multe detalii inutile (e vorba de nuduri, nu-i aşa??). Propuneam şi o forma de expunere inedită, "la purtător"...
Expoziţia e un omagiu adus acelor fete care au trecut peste nişte prejudecăţi anacronice (nu neapărat ale lor, cat ale unei societăţi ce refuză cu obstinaţie unele progrese în gândire...) şi mi-au oferit imaginea cea mai fascinantă, cea mai dorită, cea mai căutată, cea a inefabilei frumuseţi feminine, pure, dezinvolte, misterioase. Sunt fete care au acceptat implicarea într-un joc de creaţie, care are ca rezultat această expoziţie. Ele au sfidat acea mentalitate năucitoare, încă stăruind în multe minţi, conform căreia o fată care pozează nud este CURVA (sic...).
Da, mai există asemenea concepţii...
Fiecare dintre aceste minunate fete ştiu că această expoziţie nu este a mea, Teodor Radu Pantea, ci a NOASTĂ: a MEA şi a LOR, deopotrivă! Este o expoziţie de grup cu mai mulţi autori. Poate cineva stabili cine a avut contribuţia decisivă în reuşita ei??!! Era ea posibilă fără contribuţia lor??!!
Şi, pentru ca îmi plac doar expoziţiile unitare tematic sau compoziţional, am dorit să prezint o a doua colecţie, eterogenă tematic dar unitară compoziţional, cea a imaginilor compuse în pătrat unde încerc să va propun o altă incursiune, în căutările mele de peste ani. Ce am găsit oare??!! Am lăsat prietenii din Târgu Mureş să decida!!
Le mulţumesc că mi-au dat această ocazie pe care nu am putut-o refuza!!

sâmbătă, 19 martie 2011

Cvartet expozitzional...

Patru expoziţii personale

Am fost prezent la primele trei expoziţii din seria de patru. NU am fost in Rusia...

1. Biblioteca "Octavian Goga" Cluj Napoca
Organizator: Asociaţia ART IMAGE, Cluj Napoca
Colecţia prezentată: "Lumea lui Christo" (50 de imagini) este în premieră. Este o parafraza la demersul artistului american de origine bulgară Christo Vladimirov Javacheff, cunoscut sub numele de Christo şi reprezintă clădiri "împachetate" găsite pe parcursul peregrinărilor mele prin mai multe oraşe. Primul este Oradea, unde locuiesc, dar am găsit asemenea clădiri în Bucureşti, Budapesta, Praga, Iaşi, Jerusalim, Konya (Turcia), Roşia Montană, etc.
Vernisaj: 4 martie 2011
Pentru detalii, vezi: http://teodorpantea.blogspot.com/2011/03/aici-si-dincolo_05.html

2. Biblioteca "V. A. Urechia" Galaţi
Colecţia prezentata este una eterogenă, retrospectivă, unitară din punct de vedere compoziţional (compoziţie pătrată pe format dreptunghiular, vertical), cuprinzând imagini din diferite perioade şi/sau proiecte. Cuprinde 50 de fotografii.
Important de menţionat este faptul ca am dorit în mod deosebit această expoziţie, în acea prestigioasă bibliotecă, deoarece este locul în care am petrecut multe ore de studiu pe durata studenţiei mele din Galaţi (am absolvit acolo, în 1977, Facultatea de Industrie Alimentară).
Primirea mea în cadrul bibliotecii şi organizarea expoziţiei au fost de excepţie!! O placuta revedere şi aducere-aminte...
Vernisaj: 8 martie 2011
Pentru detalii, vezi: www.terapan.ro, Basic Exhibition

3. Biblioteca "Panait Istrati" Brăila
Colecţia prezentată: "Sic Transit..." (50 de imagini) din proiectul legat de locomotivele găsite în depourile de la Oradea (actualmente dezafectat în urma furiei distructive din România post-decembristă...), Dej, Sibiu, Petroşani. Am mai găsit asemenea preţioase relicve la Vatra Dornei şi la Muzeul Feroviar din Taşkent, Uzbekistan.
Vernisaj: 9 martie 2011
Pentru detalii, vezi: http://teodorpantea.blogspot.com/2011/01/sic-transit.html

Notă: aceste trei expoziţii au avut loc în biblioteci, locaţii pe care le consider deosebit de adecvate pentru un asemenea scop, fiind instituţii de cultură, deschise spre multi-culturalitate. Segmentul cultivat al populaţiei unui oraş, ce se îndreaptă spre biblioteci, nu va ignora o expoziţie ce i se oferă într-un asemenea spaţiu şi am convingerea că o astfel de expoziţie este văzută de mai multe persoane decât dacă ar fi organizată într-o galerie de artă.

4. Galeria "ARTEFACT", Penza, Rusia
Colecţia prezentată: "Alter Ego", cuprinzând 50 de imagini din seria manechinelor stradale sau din vitrine.
Expoziţia este rezultatul unei colaborări cu valorosul artist fotograf rus, Sergey Majorov, reprezentantul pentru Rusia a Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică, a cărui expoziţie va putea fi văzută, în curând, în cadrul Bibliotecii Judeţene "Gheorghe Şincai" din Oradea.
Vernisaj: 11 martie 2011
Pentru detalii, vezi: http://teodorpantea.blogspot.com/2010/12/alter-ego-deriva-spre-concret-mai_27.html

sâmbătă, 5 martie 2011

"Aici" şi "dincolo"

Adesea, atunci când mi se cere să spun câte ceva despre mine, despre raportarea mea la fotografie sau, şi mai ambiguu şi/sau provocator, despre crezul meu în fotografie, rămân pe gânduri o vreme, surprins de cât de puţin mă cunosc. Şi nu pentru că nu aş putea răspunde oricând, câte ceva, la întrebări punctuale, diverse şi încrucişate despre ceea ce am făcut în cei aproape 40 de ani de când îmi pun mintea cu fotografia, dar poate acestea sunt momentele în care îmi dau seama că am abordat-o din felurite perspective şi nu pot decide, aşa dintr-odată, care a fost cea mai inspirată.
Am fost multa vreme un fotograf "de salon" fără a da noţiunii sensul peiorativ pe care l-am sesizat recent, în unele opinii. Şi asta, pentru că am crezut în această abordare şi m-am implicat trup şi suflet. Mi-am asumat, ani la rând, trecerea pe sub "furcile caudine" ale juriilor de pe toate continentele, dar necăutând neapărat să le fac pe plac, nici măcar cătând discret, cu coada ochiului şi spre ce fac alţii, pentru a afla cam ce şi cum ar trebui să fac, la rându-mi... Mai ales că arareori, când am făcut-o, mi-am pus mâinile în cap!! Simţeam că nu mă puteam conforma...
Le-am trimis fotografia MEA, cea în care am crezut, cea pe care am considerat că mă reprezintă, cea care reprezenta propunerea mea. S-au adunat saloanele, acceptările, premiile, dar mai puţine decât în cazul "conformiştilor"... Nu am considerat necesar sa mă smiorcăi din această cauză.
Alteori am "rezemat" eu "furcile" aşteptând ca alţii să treacă pe sub ele, judecându-i după cât reuşeau să-mi facă pe plac, prin ceea ce-mi supuneau atenţiei.
De-o vreme, acesta relaţie concurent-juriu (indiferent de care parte am fost...) m-a condus spre o oarecare stare de saturaţie, în urma multitudinilor de "şabloane" ce se instalaseră insidios, obositor şi obsedant, în criteriile şi stilul de apreciere ale juriilor.
Ceva îmi spunea că e un drum care, pentru mine, îşi delimita capătul, pe care îl vedeam tot mai aproape şi tot mai bine conturat. De mai multă vreme am început seria proiectelor, unde simt o alta inspiraţie, o altă libertate, o alta dezinvoltură, o modalitate de-a trimite înspre atenţia privitorului ceea ce EU vreau să fac, ceea ce consider EU că se cuvine să fac, la modul direct, nemijlocit, fără "intermedierea" şi "filtrul" juriilor.
Am început mai multe proiecte, care merg în paralel, devenind permanente provocări. Îmi jalonau modul de-a vedea realitatea care mă înconjoară, în care începeam să vad, mereu, paşii prin care îmi duceam firul călăuzitor al fiecărui proiect, mai departe. Drumurile mele mă aduc şi acum, mereu, în locuri în care găsesc surse noi de inspiraţie, într-un proces constructiv ce face ca nimic din ceea ce încep să nu se sfârşească vreodată. Proiectele mă atrag mereu, mă subjugă, mă provoacă...
Unul este această lume a lui Christo, o lume a clădirilor "împachetate". M-au atras din totdeauna aceste clădiri îmbrăcate în hainele reînnoirii, în "ambalajul" separaţiei temporare de lumea noastră. Am considerat acest "ambalaj" al clădirilor ca o graniţă dintre două lumi, în care se întâmplă două fenomene aproape antagonice: curgerea banalului/cototidianul şi renaşterea înspre viitor (chiar daca doar temporal, dar destul confuz...). Celor aflaţi de cele două părţi ale acestei "graniţe" li se dă o posibilitate limitată a percepţiei a ceea ce se întâmplă "dincolo". Se creează astfel un "aici" şi un "dincolo" ce se ignora adesea...
Cochetam adesea cu denumirea de "Clădiri-mirese" pentru această serie de imagini. Să o las ca şi subtitlu??!! Nu e oare noţiunea de "mireasă" prea sublimă pentru un proiect cu accente preponderent prozaice şi nu foarte optimiste??!! Voi mai reflecta pe măsură ce timpul se va scurge, inspiraţia se va diversifica, imaginile se vor aduna iar stările mele de spirit se vor schimba. Atunci poate, când voi simţi că mesajul întregului proiect va fi altul...
Până atunci, vă invit în LUMEA LUI CHRISTO!!!